Archive for the ‘Timp liber’ Category


Legendarul muzician american Frank Sinatra este aniversat la Oradea la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, printr-un concert de jazz tribut adus celei mai reprezentative voci din istoria jazzului și a swingului. Concertul aniversar #SINATRA 100 îi are ca invitați pe entertainer-ul Gabriel Farkas & Band din Ungaria.

image

Cu un remarcabil talent actoricesc și o voce de invidiat, Gabriel Farkas readuce în lumina reflectoarelor farmecul Americii secolului trecut, dedicându-și o mare parte din carieră omagierii lui Frank Sinatra. În urma anilor de studiu vocal și teatral, Gabriel este acum apreciat pe scenele muzicale și teatrale ale Europei de Est pentru show-urile lui de neegalat și ușurința cu care reușește să poftească publicul în lumea eternului Sinatra.
Biletele pentru #SINATRA100 sunt puse în vânzare în rețeaua Biletmaster.ro si la Agentia de bilete a Teatrului “Regina Maria”, incepand cu data de 2 noiembrie 2015.
#SINATRA100 e conceptul primei ediții “Jazz Like That Christmas”, ediție dedicată în totalitate maestrului Sinatra, cel mai bine vândut artist, cel mai premiat și nominalizat actor, un adevărat icon al epocii sale! „Have Yourself A Merry Little Christmas”, „Jingle Bells”, dar și „New York, New York”, „My Way”, sunt doar câteva din piesele retrăite la Oradea într-un concert excentric de Crăciun pe note de jazz și farmecul lui Sinatra, în 7 decembrie, ora 20:00, la Teatrul “Regina Maria”.

image

Advertisements

Aplauze pentru Lena, cea mai recenta piesa a Teatrului Artemotion, este o atingere dureroasa a unor puncte sensibile din vietile multora dintre noi. Traim cu totii, in anumite momente ale vietii noastre, daca nu chiar in permanenta, niste roluri, potrivite sau nu.  Ne adaptam cerintelor familiei, apropiatilor, societatii, precum actorii se adapteaza fiecarui rol pe care il joaca.
Astfel Elena (Mirela Lupu), o fosta mare actrita dar si sotia unui politician de succes, este pusa in fata unui rol neprevazut si extrem de neplacut, acela de a deveni, pentru 24 de ore, proprietatea unui prieten al sotului sau, pe numele sau Dinu (Sebastian Lupu), faptul in cauza fiind rezultatul unei mize pierdute la masa de joc de catre sotul Elenei.
Intruziunea afaceristului in spatiul de pseudo-confort al Elenei se petrece brusc, fara drept de refuz, ca urmare a clauzei impusa de acesta, care poate duce la pierderea intregii averi. Astfel acesta se instaleaza in viata amicului sau, cu o aviditate acerba care, pe parcursul piesei, tradeaza sentimente si dureri ascunse.
Prima parte a piesei se desfasoara intr-un ambient tensionat, presarat cu mitocaniile afaceristului si cu replicile usturatoare ale Lenei. Apoi, pe masura ce actrita isi descarca sufletul incarcat de amarul unei vieti traita in colivie, firul narativ devine, pas cu pas, din ce in ce mai captivant. Ambii protagonisti se dovedesc a purta masti din spatele carora le este teama sa isi exteriorizeze adevaratele sentimente si dorinte.
Ici si colo, piesa e presarata cu replici, care vin sa evidentieze unele preconceptii adanc inradacinate in societatea actuala, despre casatorie.
– Femeile sunt un bun comun. Nu trebuie tinute la vedere ca starnesc pofta de a fi cumparate.
Pare o justificare destul de buna pentru a inchide o privighetoare intr-o colivie de aur. Astfel se simte Lena, acrita a carei maretie a palit in umbra mariajului prost ales.
– Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transforma in purgatoriu si sfarsesc in infern.
Ei bine, Lena se afla exact la limita dintre purgatoriu si infern, nestiind inca daca intruziunea oportunistului Dinu va putea sa o scoata din starea de letargie in care se afla. Astfel ea intra treptat in jocul acestuia rascolind amintiri placute sau dureroase din trecutul ei.
-Femeile sunt facute pentru a fi iubite, nu intelese.
Discutiile dintre Dinu si Lena ating pe parcursul piesei diverse momente cheie din viata actritei, momente care dezvaluie insa si o parte ascunsa a mitocanului afacerist. Apropierea dintre cei doi e iminenta, neputand fi ocolita, cu un deznodamant in dormitorul matrimonial.
Finalul e brusc si ravasitor, pe masura dramei psihologice care ni sa desfasurat in fata ochilor, lasandu-ne un gust dulce-amar plin de intelesuri care ne rasar in minte multa vreme dupa ce actorii au iesit din scena. Dinu paraseste scena vietii de imprumut, incarcat de regrete, lasand in urma o Lena care inca isi asteapta aplauzele.
Cei doi actori, Mirela si Sebastian Lupu, sunt un catalizator extrem de eficient, prin care ni se prezinta mirajul unei  piese intelgient construita in jurul casatoriei disfunctionale. Acestia nu au lasat actiunea piesei sa treneze, insa nici nu au grabit ritmul pentru a lasa spectatorii sa mediteze asupra momentelor cheie, iar aplauzele de la final au fost pe deplin meritate, indreptate oarecum si catre Lena, actrita incarcerata in casnicia ei nefricita, ea care si le dorea atat de mult.
Astfel vin sa recomand aceasta piesa, pe care o voi revedea cu siguranta, tuturor celor care nu au reusit sa o vada la premiera.
image


Editura Casa serbeaza 100 de editii din seria Idei Creative, organizand un targ de produse handmade in cafeneaua Moszkva, duminica 16 noiembrie, de la ora 16:30.
Veti avea ocazia, daca veti trece prin Moszkva, sa descoperiti produse frumoase si inedite, la crearea carora seria Idei Creative si-a adus un aport mai mult decat substantial. Totodata veti putea cunoaste mai bine oamenii din spatele creatiilor handmade, stand la un ceai, o cafea sau un pahar de vorba.  Iar daca sunteti in cautare de cadouri inedite sau decoratiuni cu personalitate, targul de duminica e locul perfect in care le puteti gasi.
Va asteptam cu drag.

image


Editura Casa serbeaza 100 de editii din seria Idei Creative, organizand un targ de produse handmade in cafeneaua Moszkva, duminica 16 noiembrie, de la ora 16:30.
Veti avea ocazia, daca veti trece prin Moszkva, sa descoperiti produse frumoase si inedite, la crearea carora seria Idei Creative si-a adus un aport mai mult decat substantial. Totodata veti putea cunoaste mai bine oamenii din spatele creatiilor handmade, stand la un ceai, o cafea sau un pahar de vorba.  Iar daca sunteti in cautare de cadouri inedite sau decoratiuni cu personalitate, targul de duminica e locul perfect in care le puteti gasi.
Va asteptam cu drag.

image


Ploua cu galeata. Umbrela mea de un metru si jumatate in diametru de abia face fata. Intram in teatru si, dupa ce ne lasam paltoanele si umbrela la garderoba, ne indreptam inspre sala.
Gasim rapid randul XIII, locurile 16 si 17 si ne facem comozi. Neuroana mea e incantata ca are vizibilitate buna. Eu trec telefonul pe silentios. Asa se cade, nu? Sigur are sa fie careva caruia ii va suna telefonul in timpul piesei, iar eu ma voi enerva.
Se joaca piesa Cancun, piesa la care am tinut mortis sa ajung pentru ca la premiera am lipsit, rusine mie. Scena se intinde si peste primele randuri, intruchipand un ponton si o plaja, avand in spate un bungalou, de unde imi fac cu ochiul cateva decoratiuni. Oare cum as face sa pun mana pe lavoarul acela de piatra de pe peretele bungaloului?
“Stii ce, neuronule? Esti la teatru, lasa decoratiunile!”
Se aude soneria si un stol de persoane trecute de 60 de ani se revarsa in sala si ocupa locurile din dreapta culoarului. Constiinciosi si constiincioase isi opresc sonorul la telefoane si asteapta inceperea piesei.
Si incepe…
Ioana Dragos-Gajdo apare pe scena, fredonand o melodie, ce pare a fi un cantec de Craciun… Melodia naibii, zic eu, are sa-mi ramana stampilata pe neuron si-am s-o cant toata seara.
In dreapta, in mijlocul plutonului de pensionari, predomina foiala si agitatia.
“Ce mama prazului au astia?”
O batranica se ridica cu telefonul la ureche si incearca sa sopteasca cuiva ceva. Eu zic ca ala numa soptit nu e, ca prea inteleg tot.
-Is la teatru.
Se retrage tiptil pana langa draperia de la intrarea in sala de spectacol si, ca si cum ar fi fost pe scena nu in sala, isi continua discutia.
-Nu. Ioi. O murit!
“Cine-o murit?”
Ma uit in jur, nimeni “n-o” murit. Randul XII si XIII se intorc brusc catre ea si ii transmit, in soapta sau in gand, o zi a frigiderelor deschise. I-am trimis si eu, in gand, cateva kilograme de carne virtuala si m-am intors catre scena.
“Hei, cand au aparut Serban Borda si Petre Ghimbasan? ‘Tuz baba ma-tii cu telefonu tau cu tot.”
Piesa e despre doua cupluri aflate in vacanta in Cancun. Si vacanta asta de pe scena tinde sa se extinda si asupra spectatorilor. Personajele beau sampanie, sporovaiesc in voie, rad, se giugiulesc, doar sunt in concediu, pana cand se produce un declic declansator al evenimentelor ulterioare.
Reme (Ioana Dragos-Gajdo), le marturiseste sotului si prietenilor ei ca ea, printr-un gest de acum 25 de ani le-a decis, voluntar dar nu rau intentionat, destinele. Faptul ca in acel moment ea a ascuns cheile de la masina lui Vicente, a facut ca Pablo sa o conduca pe Laura acasa iar Vicente sa ramana cu Reme, si nu doar pentru o seara, ci pentru toata viata.
Pablo pomeneste, in treacat, ce ar fi daca pentru restul concediului ar face o schimbare, ca si cum Reme nu ar fi ascuns cheile masinii lui Vicente, si cuplurile ar fi ramas inversate. Scena musteste de acel “ce-ar fi fost daca“, Vicente are o izbucnire nervoasa, izbucnire incarcata din plin de reprosuri si regrete, Laura si Pablo se retrag politicos catre bungaloul lor, iar Reme adoarme pe ponton.
Ce-ar fi daca… Ce-ar fi daca oamenii ar veni la teatru si si-ar infige telefoanele in fund?”gandesc eu cu o ciuda aproape ucigasa, privind-o pe pensionara vietii cum se ridica din nou si isi reia discutia soptita, ascunsa dupa draperia de la intrarea in sala.
Ce-ar fi daca oamenii ar ajunge la timp la teatru si nu ar deranja ceilalti spectatori?”imi spun din nou privind taios catre un tinerel care se strecoara pe langa pensionara barfitoare, trece prin fata mea si a sotiei, se tranteste scarbit doua locuri mai in colo si incepe sa f..ta telefonul ala nenorocit a carui lumina imi deregleaza neuronul.
Ce-ar fi daca as reveni la scena?”imi zic, DIN NOU, privind cum Reme se trezeste din somn si…
Cretinoidul din stanga mea freaca telefonul cu o pofta tembela, dandu-si probabil check-in sau discutand cu vreo pitipoanca. Babaciunea e infasurata in draperie dar priveste totusi catre scena.
-Reme, mi-ai vazut cumva slipul cel rosu?
Paralizie totala! Tanarul din stanga mea, care tocmai vroia sa bea apa dintr-o sticla, sticla care sifonase prelung si enervant sub actiunea degetelor sale, isi uda camasa, ramanand cu sticla suspendata la nivelul gurii. Babaciunea barfitoare scapa telefonul pe jos si cauta sa-si ridice falca alungita involuntar inspre podea. Neuroana mea pune o mana la ochi, ca si cum de pe scena ar izbucni un focar puternic de lumina. Doua domnisoare ganguresc fericite la doua randuri mai in fata iar grupul de pensionari din dreapta forfoteste a revolta.
Pablo (Serban Borda) a aparut pe scena…GOL! Slipul ala rosu e de negasit. Surpriza lui Reme e infima pe langa surpriza spectatorilor care inghit”” cu galci scena petrecuta in fata lor. Cativa dintre pensionarii din dreapta noastra ar lua masuri dar, vorba aia, oricat ar masura… Babei din draperie ii curg balele la vederea “organului”de represiune iar tinerelul din stanga tasteaza ceva ce, precum am vazut cu coada ochiului, parea a fi: “Tocmai am vazut o p…a”.
Piesa se desfasoara cu repeziciune, precipitat uneori, prezentandu-ne un alt plan al desfasurarii evenimentelor. Un plan paralel, un “ce-ar fi fost daca” extrem de bine prezentat, cu banuieli, cu indoieli, cu crize si nelamuriri, cu surprize si pasiuni launtrice.
Reme constata cu stupoare ca Pablo i-a luat locul lui Vicente si, cand acesta din urma soseste impreuna cu Laura, laudandu-si cu aplomb reusitele sexuale din noaptea precedenta, banuieste ca totul ar fi o gluma. Intrand in ceea ce ea banuia ca e un joc, precum propusese deunazi Pablo, Reme trece prin momente grele, intelegand intr-un final ca gluma nu e gluma si ca, ceea ce i se intampla, e ceea ce trebuia sa fie daca ea nu ar fi furat cheile lui Vicente. Planul acesta paralel, dar diferit, se scurge incet catre un deznodamant pe care toti spectatorii il asteapta, pe care Reme il asteapta, agonizant chiar.
In momentul in care totul ar trebui sa revina la normal, cand Reme reface evenimentele din seara in care banuieste ca totul a luat-o razna, apare un al treilea plan, parelel primelor doua, un plan cu atat mai socant cu cat face concurenta acerba momentului de goliciune al lui Pablo. Un plan in care Laura ii declara amorul lui Reme. Am senzatia ca sunt prins intr-o spirala decisa de “ce-ar fi fost daca”, spirala care arunca pe scena o multitudine de planuri, de posibilitati din care noi am vazut doar a mia parte.
Lumina se stinge iar publicul uita sa aplaude. Nu, e gresit spus uita! Spectatorul e pierdut inauntrul sau cautand, fara voie, acele momente definitorii ale vietii sale. Inevitabil isi pune acea intrebare:
-Ce-ar fi fost daca?
Scena e din nou scaldata in lumina, aplauzele izbucnesc in sfarsit, baba telefonista e in picioare, tinerelul din stanga mea, la fel, pensionarii aplauda si ei cu aplomb. Piesa a fost una care ne-a dat de gandit multora dintre noi.
Eu ma bucur ca Serban Borda a aparut gol pe scena, dezvaluindu-si organul, caci din acel moment baba a renuntat sa vorbeasca la telefon, tanarul cel intarziat a fost absorbit de piesa, iar pensionarii si-au uitat foiala aceea enervanta. Poate ca batrana spera sa mai vada inca odata un organ tanar, poate ca tinerelul spera sa-i scrie pitipoancei sale ca “a mai vazut o p..a”, iar pensionarii sperau ca pot inca o data sa isi reia masuratorile… Se prea poate. Dar ar trebui ca, la fiecare piesa de teatru in momentele in care unui spectator ii suna telefonul, cand altul mananaca chipsuri sau cineva vorbeste ca si cu ar fi in autobuz, pe scena sa apara un actor, nu zic neaparat sa fie Serban Borda, in stermeleagul gol.
Nu zic ca acel moment a fost definitoriu pentru piesa. Nuuu! Departe de mine acest gand. Eu spun doar ca, din acel moment m-am bucurat sa pot urmari, nederanjat de nimeni si nimic, o piesa buna, o piesa care mi-a dat de gandit. O piesa decisa de:
-Ce-ar fi fost daca?
afis-cancun-370x525


Ploua cu galeata. Umbrela mea de un metru si jumatate in diametru de abia face fata. Intram in teatru si, dupa ce ne lasam paltoanele si umbrela la garderoba, ne indreptam inspre sala.
Gasim rapid randul XIII, locurile 16 si 17 si ne facem comozi. Neuroana mea e incantata ca are vizibilitate buna. Eu trec telefonul pe silentios. Asa se cade, nu? Sigur are sa fie careva caruia ii va suna telefonul in timpul piesei, iar eu ma voi enerva.
Se joaca piesa Cancun, piesa la care am tinut mortis sa ajung pentru ca la premiera am lipsit, rusine mie. Scena se intinde si peste primele randuri, intruchipand un ponton si o plaja, avand in spate un bungalou, de unde imi fac cu ochiul cateva decoratiuni. Oare cum as face sa pun mana pe lavoarul acela de piatra de pe peretele bungaloului?
“Stii ce, neuronule? Esti la teatru, lasa decoratiunile!”
Se aude soneria si un stol de persoane trecute de 60 de ani se revarsa in sala si ocupa locurile din dreapta culoarului. Constiinciosi si constiincioase isi opresc sonorul la telefoane si asteapta inceperea piesei.
Si incepe…
Ioana Dragos-Gajdo apare pe scena, fredonand o melodie, ce pare a fi un cantec de Craciun… Melodia naibii, zic eu, are sa-mi ramana stampilata pe neuron si-am s-o cant toata seara.
In dreapta, in mijlocul plutonului de pensionari, predomina foiala si agitatia.
“Ce mama prazului au astia?”
O batranica se ridica cu telefonul la ureche si incearca sa sopteasca cuiva ceva. Eu zic ca ala numa soptit nu e, ca prea inteleg tot.
-Is la teatru.
Se retrage tiptil pana langa draperia de la intrarea in sala de spectacol si, ca si cum ar fi fost pe scena nu in sala, isi continua discutia.
-Nu. Ioi. O murit!
“Cine-o murit?”
Ma uit in jur, nimeni “n-o” murit. Randul XII si XIII se intorc brusc catre ea si ii transmit, in soapta sau in gand, o zi a frigiderelor deschise. I-am trimis si eu, in gand, cateva kilograme de carne virtuala si m-am intors catre scena.
“Hei, cand au aparut Serban Borda si Petre Ghimbasan? ‘Tuz baba ma-tii cu telefonu tau cu tot.”
Piesa e despre doua cupluri aflate in vacanta in Cancun. Si vacanta asta de pe scena tinde sa se extinda si asupra spectatorilor. Personajele beau sampanie, sporovaiesc in voie, rad, se giugiulesc, doar sunt in concediu, pana cand se produce un declic declansator al evenimentelor ulterioare.
Reme (Ioana Dragos-Gajdo), le marturiseste sotului si prietenilor ei ca ea, printr-un gest de acum 25 de ani le-a decis, voluntar dar nu rau intentionat, destinele. Faptul ca in acel moment ea a ascuns cheile de la masina lui Vicente, a facut ca Pablo sa o conduca pe Laura acasa iar Vicente sa ramana cu Reme, si nu doar pentru o seara, ci pentru toata viata.
Pablo pomeneste, in treacat, ce ar fi daca pentru restul concediului ar face o schimbare, ca si cum Reme nu ar fi ascuns cheile masinii lui Vicente, si cuplurile ar fi ramas inversate. Scena musteste de acel “ce-ar fi fost daca“, Vicente are o izbucnire nervoasa, izbucnire incarcata din plin de reprosuri si regrete, Laura si Pablo se retrag politicos catre bungaloul lor, iar Reme adoarme pe ponton.
Ce-ar fi daca… Ce-ar fi daca oamenii ar veni la teatru si si-ar infige telefoanele in fund?”gandesc eu cu o ciuda aproape ucigasa, privind-o pe pensionara vietii cum se ridica din nou si isi reia discutia soptita, ascunsa dupa draperia de la intrarea in sala.
Ce-ar fi daca oamenii ar ajunge la timp la teatru si nu ar deranja ceilalti spectatori?”imi spun din nou privind taios catre un tinerel care se strecoara pe langa pensionara barfitoare, trece prin fata mea si a sotiei, se tranteste scarbit doua locuri mai in colo si incepe sa f..ta telefonul ala nenorocit a carui lumina imi deregleaza neuronul.
Ce-ar fi daca as reveni la scena?”imi zic, DIN NOU, privind cum Reme se trezeste din somn si…
Cretinoidul din stanga mea freaca telefonul cu o pofta tembela, dandu-si probabil check-in sau discutand cu vreo pitipoanca. Babaciunea e infasurata in draperie dar priveste totusi catre scena.
-Reme, mi-ai vazut cumva slipul cel rosu?
Paralizie totala! Tanarul din stanga mea, care tocmai vroia sa bea apa dintr-o sticla, sticla care sifonase prelung si enervant sub actiunea degetelor sale, isi uda camasa, ramanand cu sticla suspendata la nivelul gurii. Babaciunea barfitoare scapa telefonul pe jos si cauta sa-si ridice falca alungita involuntar inspre podea. Neuroana mea pune o mana la ochi, ca si cum de pe scena ar izbucni un focar puternic de lumina. Doua domnisoare ganguresc fericite la doua randuri mai in fata iar grupul de pensionari din dreapta forfoteste a revolta.
Pablo (Serban Borda) a aparut pe scena…GOL! Slipul ala rosu e de negasit. Surpriza lui Reme e infima pe langa surpriza spectatorilor care inghit”” cu galci scena petrecuta in fata lor. Cativa dintre pensionarii din dreapta noastra ar lua masuri dar, vorba aia, oricat ar masura… Babei din draperie ii curg balele la vederea “organului”de represiune iar tinerelul din stanga tasteaza ceva ce, precum am vazut cu coada ochiului, parea a fi: “Tocmai am vazut o p…a”.
Piesa se desfasoara cu repeziciune, precipitat uneori, prezentandu-ne un alt plan al desfasurarii evenimentelor. Un plan paralel, un “ce-ar fi fost daca” extrem de bine prezentat, cu banuieli, cu indoieli, cu crize si nelamuriri, cu surprize si pasiuni launtrice.
Reme constata cu stupoare ca Pablo i-a luat locul lui Vicente si, cand acesta din urma soseste impreuna cu Laura, laudandu-si cu aplomb reusitele sexuale din noaptea precedenta, banuieste ca totul ar fi o gluma. Intrand in ceea ce ea banuia ca e un joc, precum propusese deunazi Pablo, Reme trece prin momente grele, intelegand intr-un final ca gluma nu e gluma si ca, ceea ce i se intampla, e ceea ce trebuia sa fie daca ea nu ar fi furat cheile lui Vicente. Planul acesta paralel, dar diferit, se scurge incet catre un deznodamant pe care toti spectatorii il asteapta, pe care Reme il asteapta, agonizant chiar.
In momentul in care totul ar trebui sa revina la normal, cand Reme reface evenimentele din seara in care banuieste ca totul a luat-o razna, apare un al treilea plan, parelel primelor doua, un plan cu atat mai socant cu cat face concurenta acerba momentului de goliciune al lui Pablo. Un plan in care Laura ii declara amorul lui Reme. Am senzatia ca sunt prins intr-o spirala decisa de “ce-ar fi fost daca”, spirala care arunca pe scena o multitudine de planuri, de posibilitati din care noi am vazut doar a mia parte.
Lumina se stinge iar publicul uita sa aplaude. Nu, e gresit spus uita! Spectatorul e pierdut inauntrul sau cautand, fara voie, acele momente definitorii ale vietii sale. Inevitabil isi pune acea intrebare:
-Ce-ar fi fost daca?
Scena e din nou scaldata in lumina, aplauzele izbucnesc in sfarsit, baba telefonista e in picioare, tinerelul din stanga mea, la fel, pensionarii aplauda si ei cu aplomb. Piesa a fost una care ne-a dat de gandit multora dintre noi.
Eu ma bucur ca Serban Borda a aparut gol pe scena, dezvaluindu-si organul, caci din acel moment baba a renuntat sa vorbeasca la telefon, tanarul cel intarziat a fost absorbit de piesa, iar pensionarii si-au uitat foiala aceea enervanta. Poate ca batrana spera sa mai vada inca odata un organ tanar, poate ca tinerelul spera sa-i scrie pitipoancei sale ca “a mai vazut o p..a”, iar pensionarii sperau ca pot inca o data sa isi reia masuratorile… Se prea poate. Dar ar trebui ca, la fiecare piesa de teatru in momentele in care unui spectator ii suna telefonul, cand altul mananaca chipsuri sau cineva vorbeste ca si cu ar fi in autobuz, pe scena sa apara un actor, nu zic neaparat sa fie Serban Borda, in stermeleagul gol.
Nu zic ca acel moment a fost definitoriu pentru piesa. Nuuu! Departe de mine acest gand. Eu spun doar ca, din acel moment m-am bucurat sa pot urmari, nederanjat de nimeni si nimic, o piesa buna, o piesa care mi-a dat de gandit. O piesa decisa de:
-Ce-ar fi fost daca?
afis-cancun-370x525


Faci asa ceva!

Apoi incarci filmuletul pe youtube ca sa il gaseasca bloggerii ca mine sa il distribuie!
Make it viral!

Articol de suflet

Posted: June 6, 2014 by zmolem in Timp liber
Tags: ,

M-a intrebat Vienela care este articolul de suflet de pe blogul meu. Am raspuns cu intarziere pentru ca am intrat in campania de recoltare a cireselor si capsunelor, lucru care rapeste destul de mult timp, mai ales ca actiunea imediat urmatoare este cea de “imbuteliere” a compoturilor si gemului. Deci…
Iar am dat cu “deci-ul” in balta. Draga mea Vienela, ai reusit sa-mi scurtcircuitezi neuronul, pentru o vreme cel putin. Dar, dupa ce am cautat prin cotloanele acoperite de praf ale blogului a regasit articolul meu de suflet. Ar putea fi Patanii, aventuri si povesti cu Amalia – Touche Buni. Insa ar mai fi si O noua dimineata perfecta.
Voi ce spuneti?
Multumesc Vienela pentru aceasta provocare. A fost destul de greu sa reduc lista la doua articole insa nu ma plang. Am recitit cu placere “narcisista” cateva din articolele mele mai vechi.

Multumesc

Posted: May 19, 2014 by zmolem in Timp liber
Tags:

Imi vine greu sa scriu aceste randuri. Am inceput acest articol de zeci de ori pana acum si m-am oprit de fiecare data, nestiind daca pot continua sa scriu. Degetele imi tremura si acum si ma incearca un nod in gat, pentru ca vreau sa le multumesc pe aceasta cale prietenilor mei Sebi si Mirela pentru minunatele clipe pe care le-am petrecut in Stage.
Pentru multa vreme Stage a fost ACASA pentru noi. Mergeam acolo ca sa vedem minunate spectacole de teatru, sa dansam, sa ascultam muzica romaneasca, sa mancam cea mai buna pizza din oras, sa… ne simtim ca acasa.
Din motive bine intemeiate clubul Stage se inchide, lasand un gol in sufletul multora. Intrebarile au curs si curg in continuare. Raspunsurile… Sunt grele!
Eu nu voi intreba nimic insa le voi multumi lui Sebi si Mirelei pentru ceea ce au facut pentru noi. Pentru piesele de teatru. Pentru muzica. Pentru hohote si lacrimi. Pentru serile dansante. Pentru concursul de muzica romaneasca… Pentru ca si-au ignorat, uneori, familia si sanatatea pentru ca noi sa primim cele de mai sus.
Va multumesc pentru tot.

image

Dar Teatrul Artemotion merge mai departe. Abia astept sa va vad din nou pe scena.


Ai iesit de 1 Mai muncitoresc la iarba verde, mai mult uda, zic eu. Ai repetat aceeasi actiune si pe 2 Mai, doar si vrut sa te distrezi. Traiasca parlamentarii ca au dat liber!  Si de plouat tot te-a plouat. Sa iesi si pe 3 si pe 4? Grea intrebare.
Iti raspund eu. Nu iesi la iarba verde ca te ploua si racesti. Lasa gratarele de-o parte ca faci colesterol. Mai degraba hai la teatru. Aaaa, dar tu vrei sa mananci ceva si sa bei o bere. Inteleg! Nu te agita, stiu eu solutia. Alege teatrul de pub. Cum adica unde? In Stage! Stage este casa Teatrului Artemotion si daca esti oradean si nu stiai de Stage ar trebui sa te loveasca rusinea.

image

Bun, acum ca am stabilit ca vei merge in Stage, sa iti spun si ce poti vedea aici in acest sfarsit de saptamana. Maine seara, de la ora 7, poti vedea comedia romantica Buletinista cu Sebastian Lupu si Mirela Lupu. Eu am vazut deja de 5 ori aceasta piesa si nu pot decat sa o recomand cu caldura. Si daca nu ma crezi ramane doar sa vii ca sa te convingi.

image

Duminica, tot de la 7, se va juca geniala comedie 1000 de motive sa te omor varianta B, cu Sebastian Lupu si Richard Balint. Stai linistit ca nu te amenint, asa se numeste piesa. Pregateste-te de o portie buna de comedie pe paine, asezonata din plin cu improvizatie si… sa nu uiti sa iti inchizi telefonul cand incepe piesa, altfel ai pus-o daca iti suna in timpul piesei. Hai ca n-am vrut sa te sperii.
Apropo, berea e buna in Stage, pizza e delicioasa si atmosfera e fantastica. Asa ca vino si tu cu multa incredere, ca nu iti fac aceasta recomandare asa de florile marului. Ai sa te simti excelent.

image