Archive for the ‘teatru’ Category

O poveste foarte simplă

Posted: May 26, 2015 by zmolem in recomandari, teatru
Tags:

O poveste foarte simplă, cea mai recentă piesă jucată pe scena orădeană, este mult mai mult decât ar lăsa titlul să se înțeleagă! Această piesă este o paralelă intre două lumi care în aparență există fără prea multe puncte de convergență, lumea animalelor care se desfășoară tern și liniar,  în grajdul mic și înghesuit, și lumea oamenilor, puțin mai alertă și zbuciumată.
Toată acțiunea piesei se petrece în micul grajd in care își trăiesc existența o scroafă (Anca Sigmirean), un cal bătrân (Eugen Neag), o vacă gestantă (Lucia Rogoz), din când în când vizitați de câinele gospodăriei (Răzvan Vicoveanu)  și de vedeta curții, cocoșul (Alexandru Rusu).
Viata acestor animale decurge plicticos, oscilând intre discuții despre nimicuri, mâncare și vizitele pline de voioșie ale câinelui și cele savuroase ale cocoșului.
Acțiunea piesei se înviorează rapid odată cu un factor declanșator care va da peste cap viața tuturor, fie ei oameni sau animale. Dașa(Alina Leonte) fata stăpânului gospodăriei (Andrian Locovei) rămâne gravidă cu Alexei (Ciprian Ciuciu), fiul vecinului bețiv (Șerban Borda). Lucrul acesta nu rămâne secret pentru multă vreme și, odată aflat de către mamă (Mihaela Gherdan), decizia ca Dașa sa facă avort declanșează o serie de evenimente care vor evidenția, crunt și dureros, cât de animale pot fi oamenii și cât de umane pot fi animalele.
Evenimentele iau o turnură neașteptată odată cu sacrificarea scroafei, lucru care scoate în evidență și mai mult tăietură brusca și dura care face separația dintre planul uman și cel animal. Singura legătură dintre acestea doua este, deloc surpinzător, bețivul care poate sa comunice cu animalele și la un moment dat sa caute împreună cu acestea o soluție la problema avortului Dașei. O soluție care va scoate în evidență, în opinia mea, vădite calități morale ale animalelor din micul grajd. Finalul, pe care n-am sa-l povestesc, e liniștitor, usor previzibil dar revelator scoțând la iveala părți ascunse ale fiecărui personaj.
O poveste simplă dar totuși complicată, pusa în scena intr-un mod ingenios de regizorul Elvira Râmbu, jucată excepțional de actorii cărora rolurile li s-au potrivit de minune, e o piesă de teatru care ar trebui trecută la categoria “must see” de către oricare iubitor de teatru din Oradea.
As vrea sa ii felicit pe actori pentru felul impecabil în care au înțeles și reușit sa își joace rolurile, pe doamna Elvira Râmbu pentru ca a insistat ca exagerările sa lipsească din aceasta piesă, lasand-o curată și placută publicului și, lucru vizibil, actorilor. Si nu în ultimul rând as vrea sa o felicit pe Oana Cernea pentru o scenografie bine pusă la punct, care inițial mi se părea atât de înghesuită încât as fi vrut sa o vad pe scena teatrului mare. Însă nu, nu s-ar fi potrivit acolo. Faptul ca totul e atât de înghesuit face ca atenția spectatorilor sa fie mai ușor de captat și mirajul sa ajungă mai usor la ei.
Drept concluzie, O poveste foarte simplă merita văzută și revăzută și sper sa aibă viață lungă pe scena orădeană.
image

Advertisements

Ce este Exclusiv?
Este o piesa de teatru despre…
Despre trei femei.
Trei caractere diferite.
Trei destine diferite care converg spre un punct comun. Un interviu de angajare. Un interviu in urma caruia se va face selectia pentru aparitia intr-un film. Ce fel de film? Nu se stie. Spectatorii au libertatea de a-si imagina ce fel de film. La fel si cele trei personaje.
Melania (Mihaela Gherdan) , femeia captiva in intunericul unei casatorii sumbre care abunda de brutalitate si subjugare, soseste la interviu plina de indoiala si de credulitatea tipica femeii simple. Ea vede in acest interviu o nesperata sansa de evadare din propria viata.
Alexandra (Alina Vicoveanu), al doilea personaj ce apare la interviu, are hotararea si siguranta femeii frivole care isi cunoaste atuurile fizice de netagaduit. Ea e gata sa isi expuna in orice moment aceste atuuri in contrast cu blanda si timida Melania.
Minodora (Denisa Vlad), femeia glaciala soseste la interviu cu un aer de superioritate care anunta momentele de inclestare ce vor aparea intre cele trei femei. Ea e femeia in doliu, in eterna suferinta pentru tot si pentru nimic, misterioasa si rece, superioara si plina de sila fata de tot ceea ce nu se ridica la standardele proprii.
Odata cu aparitia ei, pe scena ni se arata un triunghi antitetic perfect. Fiecare dintre cele trei femei este opusul aproape perfect al celorlalte doua. De aici si conflictele care apar intre cele trei, conflicte starnite, ba chiar alimentate voit, de vocea barbateasca din fundal (Sorin Ionescu), voce care le conduce lent dar sigur spre momente de criza care izbucnesc neasteptat luand prin surprindere spectatorii. Cele trei personaje vor lasa ,in anumite momente, garda jos si isi vor arata partile ascunse, dorintele launtrice, visele si idealurile care le-au adus in acest punct.
Actiunea piesei devine din ce in ce mai alerta iar finalul e surprinzator si brusc, ca o smulgere brutala din fata unei iluzii inspre o realitate dura, cinica si atat de dureroasa.
N-am sa va povestesc finalul, nu asta e scopul acestui articol, dar as vrea sa subliniez ca, intr-un areal destul de bine dezvoltat al teatrului de pub, cum este cel din Oradea, aceasta piesa de teatru este, in opinia mea, una dintre cele mai bune piese pe care am vazut-o, si nu am vazut putine. Actiunea piesei e captivanta si nu are un ritm prea alert, cum adesea intalnesti la piesele scurte, decat inspre final unde linia intamplarilor o cere iar firul narativ e astfel construit incat spectatorul trebuie sa gandeasca, sa isi construiasca propriile scenarii in minte, sa vina cu ipoteze legate de ceea ce se poate intampla pe scena, iar acesta este intr-adevar, scopul unei astfel de piese de teatru, sa faci spectatorul sa gandeasca, sa se implice. Daca ai reusit asta, meriti pe deplin aplauzele de la final. Iar Exclusiv a reusit acest lucru 110%!
E a doua oara cand vad aceasta piesa de teatru si, tot a doua oara, am senzatia ca cele trei actrite sunt precum angrenajul unui ceas elvetian, perfect reglat, urmandu-si cursul cu minutiozitate, intocmai cum trebuie pentru a-si atinge scopul. Spectatorul trebuie sa empatizeze cu personajele? O va face. Spectatorul trebuie sa simta dispret? O va face. Spectatorul trebuie sa simta mila? O va face din nou, pentru ca Mihaela Gherdan, Alina Vicoveanu si Denisa Vlad sunt ca un catalizator care inlesneste insusirea mirajului care se petrece pe scena. Felicitarile mele.
exclusiv in Kosher
Faptul ca spectatorii sunt atat de aproape de actiunea piesei e un lucru care mi-a placut si care devine un atu al micutei sali a Kosher wine cofee and jazz iar asta inseamna ca voi reveni cu placere, atat la aceasta piesa cat si la altele care se vor juca in Kosher.


Aplauze pentru Lena, cea mai recenta piesa a Teatrului Artemotion, este o atingere dureroasa a unor puncte sensibile din vietile multora dintre noi. Traim cu totii, in anumite momente ale vietii noastre, daca nu chiar in permanenta, niste roluri, potrivite sau nu.  Ne adaptam cerintelor familiei, apropiatilor, societatii, precum actorii se adapteaza fiecarui rol pe care il joaca.
Astfel Elena (Mirela Lupu), o fosta mare actrita dar si sotia unui politician de succes, este pusa in fata unui rol neprevazut si extrem de neplacut, acela de a deveni, pentru 24 de ore, proprietatea unui prieten al sotului sau, pe numele sau Dinu (Sebastian Lupu), faptul in cauza fiind rezultatul unei mize pierdute la masa de joc de catre sotul Elenei.
Intruziunea afaceristului in spatiul de pseudo-confort al Elenei se petrece brusc, fara drept de refuz, ca urmare a clauzei impusa de acesta, care poate duce la pierderea intregii averi. Astfel acesta se instaleaza in viata amicului sau, cu o aviditate acerba care, pe parcursul piesei, tradeaza sentimente si dureri ascunse.
Prima parte a piesei se desfasoara intr-un ambient tensionat, presarat cu mitocaniile afaceristului si cu replicile usturatoare ale Lenei. Apoi, pe masura ce actrita isi descarca sufletul incarcat de amarul unei vieti traita in colivie, firul narativ devine, pas cu pas, din ce in ce mai captivant. Ambii protagonisti se dovedesc a purta masti din spatele carora le este teama sa isi exteriorizeze adevaratele sentimente si dorinte.
Ici si colo, piesa e presarata cu replici, care vin sa evidentieze unele preconceptii adanc inradacinate in societatea actuala, despre casatorie.
– Femeile sunt un bun comun. Nu trebuie tinute la vedere ca starnesc pofta de a fi cumparate.
Pare o justificare destul de buna pentru a inchide o privighetoare intr-o colivie de aur. Astfel se simte Lena, acrita a carei maretie a palit in umbra mariajului prost ales.
– Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transforma in purgatoriu si sfarsesc in infern.
Ei bine, Lena se afla exact la limita dintre purgatoriu si infern, nestiind inca daca intruziunea oportunistului Dinu va putea sa o scoata din starea de letargie in care se afla. Astfel ea intra treptat in jocul acestuia rascolind amintiri placute sau dureroase din trecutul ei.
-Femeile sunt facute pentru a fi iubite, nu intelese.
Discutiile dintre Dinu si Lena ating pe parcursul piesei diverse momente cheie din viata actritei, momente care dezvaluie insa si o parte ascunsa a mitocanului afacerist. Apropierea dintre cei doi e iminenta, neputand fi ocolita, cu un deznodamant in dormitorul matrimonial.
Finalul e brusc si ravasitor, pe masura dramei psihologice care ni sa desfasurat in fata ochilor, lasandu-ne un gust dulce-amar plin de intelesuri care ne rasar in minte multa vreme dupa ce actorii au iesit din scena. Dinu paraseste scena vietii de imprumut, incarcat de regrete, lasand in urma o Lena care inca isi asteapta aplauzele.
Cei doi actori, Mirela si Sebastian Lupu, sunt un catalizator extrem de eficient, prin care ni se prezinta mirajul unei  piese intelgient construita in jurul casatoriei disfunctionale. Acestia nu au lasat actiunea piesei sa treneze, insa nici nu au grabit ritmul pentru a lasa spectatorii sa mediteze asupra momentelor cheie, iar aplauzele de la final au fost pe deplin meritate, indreptate oarecum si catre Lena, actrita incarcerata in casnicia ei nefricita, ea care si le dorea atat de mult.
Astfel vin sa recomand aceasta piesa, pe care o voi revedea cu siguranta, tuturor celor care nu au reusit sa o vada la premiera.
image

Napoleon era fata

Posted: February 23, 2015 by zmolem in teatru
Tags: , , ,

Napoleon era fata, cea mai noua piesa jucata pe scena Teatrului Regina Maria, este o comedie inteligent pusa in scena, a carei actiune porneste, cum altfel, de la o minciuna. Minciuna, factorul declansator al atator comedii, este de fapt ascunderea unei presupuse infidelitati.
Ketty (Alina Leonte), serveste masa cu Jimmy (Petre Ghimbasan), un prieten apropiat, lucru care ajunge, partial, la urechile gelosului si paranoicului sau sot, William.
Piesa incepe drastic cu sunetul a doua palme rasunatoare, incasate de biata Ketty, si cu un William, care intra in scena infuriat la culme de neputinta de a nu putea afla cine este fartangaul care ii curteaza nevasta (a se citi fârțângău, imi cer scuze dar nu sunt prieten cu diacriticele).
Aspectul lui William, comportamentul sau si al celor doi angajati ai sai, servitoarea Zoe (Denisa Vlad) si bodyguardul John (Ciprian Ciuciu), dau de inteles, inca de la inceput, ca acesta e un mafiot. Zoe are aparitii fugare dar consistente, dovedindu-se a fi in relatii mult mai intime, decat ar fi normal, cu seful sau. John e o completare a servitoarei, tipul lacheului bun la toate, de la impachetatul bagajelor la intampinarea prea putin cordiala a musafirilor, sau de la incasatul loviturilor rezultate din furia sefilor pana la dactilografierea scrisorilor, ba chiar, putin mai tarziu in piesa, la suplinirea sefului in patul conjugal.
Personajele principale apar pe rand in livingul familiei Harrison. Jimmy e doar in trecere pe la prietenii sai William si Ketty, insa sederea sa se prelungeste pana la aflarea motivelor care au iscat cearta celor doi. Teama de William dar si de propria sotie, Maggie (Angela Tanko), sub al carei papuc se afla, il fac pe Jimmy sa intre in sarabanda minciunilor iscate din nevinovata intalnire cu Ketty. Ajunge astfel sa ii plateasca tacerea chelnerului de la restaurant, pe numele sau Henri (George Dometi) singurul care l-ar fi putut trada.
Plecarea bossului intr-o indelungata si calatorie de afaceri, adica departe de Ketty, o aduce sotia acestuia in pragul disperarii si, sfatuita fiind de buna sa prietena Maggie, recurge la solutia suprema, care l-ar fi adus inapoi pe sotul sau, si anume sa ii faca rost de un copil.
Da, sa ii faca rost. Cum anume? Prin adoptie. Prin intermediul cui? Al lui Jimmy, care devine unealta masinatiunilor celor doua femei, spre necazul, durerea si foamea bietului om.
Sosirea inopinata a lui William, completata de problemele iscate de Miss Petickton dornica sa ia inapoi copilul,l, duc amuzamentul la cote extreme. Si, cum in astfel de situatii se cer masuri dure, Ketty, Maggie si Jimmy recurg la minciuni peste minciuni care nu fac decat sa inrautateasca situatia. William, in toata aceasta sarabanda nebuneasca de incurcaturi, descopera pe rand ca, pe langa micutul Jimmy, mai e tatal a inca doi copii, adusi de la patronul spalatoriei la care lucreaza tacnita Maud (Georgia Caprarin). Cei doi copii, care primesc numele de William si Napoleon (?!?), sunt de fapt doua gemene, insa nimeni si nimic nu ii impiedica pe protagonisti sa il minta pe fericitul tata ca ar fi baieti.
Situatia devine isterica odata cu intrarea in scena a furioasei Miss Patickton, cautand copilul. Minciunile, deja omniprezente, sfideaza legile intelegerii, ducand spectatorii spre o intrabare unica:
-Ce poate fi mai amuzant de atat?
Ei bine, umorul situatiei devine aproape palpabil la aparitia politistului (Alexandru Rusu), care reuseste sa umple scena cu prezenta sa si a bastonului sau, pe care cu mandrie il agita in toate directiile.
Situatia se indreapta brusc inspre un deznodamant crunt. William afla de adoptia copiilor si ameninta sa explodeze intr-un final fatal, sinuciderea, insa stropul de curaj nesperat al lui Jimmy,care il opreste si isi recunoaste vina de a se fi intalnit cu Ketty,  rezolva neasteptat toate problemele. William accepta cu seninatate situatia, spre usurarea tuturor mai ales a lui Jimmy, a carui.replica de final smulge o explozie de aplauze din partea spectatorilor:
-Sa nu iti para rau, William. Stii, de fapt Napoleon… era fata!
Finalul e de-o graviditate extrema, insotit de minute bune de aplauze.
Mi-a placut foarte mult aceasta piesa pentru ca a iesit putin din tiparul comediilor jucate pana acum pe scena teatrului nostru. A fost echilibrata, crescand treptat cotele amuzamentului, lasand adeseori loc de relas pregatitor al unei noi explozii de hohote. Spre deosebire de comediile lui Ray Cooney in care totul se rezolva de la sine, aproape utopic de usor, in Napoleon era fata adevarul iese la iveala pe cat de brusc, pe atat de surprinzator. Actorilor li se potrivesc atat de bine rolurile, pe care le joaca cu o naturalete fantastica, incat tind sa cred ca nici o alta distributie nu ar fi reusit sa joace atat de frumos aceasta piesa.
Napoleon era fata e, in opinia mea, piesa excelenta, savuroasa, usoara cum trebuie sa fie orice comedie, care va avea viata lunga pe scena oradeana.

image

(sursa foto: nimeni altul decat Sebi Tont)


Ploua cu galeata. Umbrela mea de un metru si jumatate in diametru de abia face fata. Intram in teatru si, dupa ce ne lasam paltoanele si umbrela la garderoba, ne indreptam inspre sala.
Gasim rapid randul XIII, locurile 16 si 17 si ne facem comozi. Neuroana mea e incantata ca are vizibilitate buna. Eu trec telefonul pe silentios. Asa se cade, nu? Sigur are sa fie careva caruia ii va suna telefonul in timpul piesei, iar eu ma voi enerva.
Se joaca piesa Cancun, piesa la care am tinut mortis sa ajung pentru ca la premiera am lipsit, rusine mie. Scena se intinde si peste primele randuri, intruchipand un ponton si o plaja, avand in spate un bungalou, de unde imi fac cu ochiul cateva decoratiuni. Oare cum as face sa pun mana pe lavoarul acela de piatra de pe peretele bungaloului?
“Stii ce, neuronule? Esti la teatru, lasa decoratiunile!”
Se aude soneria si un stol de persoane trecute de 60 de ani se revarsa in sala si ocupa locurile din dreapta culoarului. Constiinciosi si constiincioase isi opresc sonorul la telefoane si asteapta inceperea piesei.
Si incepe…
Ioana Dragos-Gajdo apare pe scena, fredonand o melodie, ce pare a fi un cantec de Craciun… Melodia naibii, zic eu, are sa-mi ramana stampilata pe neuron si-am s-o cant toata seara.
In dreapta, in mijlocul plutonului de pensionari, predomina foiala si agitatia.
“Ce mama prazului au astia?”
O batranica se ridica cu telefonul la ureche si incearca sa sopteasca cuiva ceva. Eu zic ca ala numa soptit nu e, ca prea inteleg tot.
-Is la teatru.
Se retrage tiptil pana langa draperia de la intrarea in sala de spectacol si, ca si cum ar fi fost pe scena nu in sala, isi continua discutia.
-Nu. Ioi. O murit!
“Cine-o murit?”
Ma uit in jur, nimeni “n-o” murit. Randul XII si XIII se intorc brusc catre ea si ii transmit, in soapta sau in gand, o zi a frigiderelor deschise. I-am trimis si eu, in gand, cateva kilograme de carne virtuala si m-am intors catre scena.
“Hei, cand au aparut Serban Borda si Petre Ghimbasan? ‘Tuz baba ma-tii cu telefonu tau cu tot.”
Piesa e despre doua cupluri aflate in vacanta in Cancun. Si vacanta asta de pe scena tinde sa se extinda si asupra spectatorilor. Personajele beau sampanie, sporovaiesc in voie, rad, se giugiulesc, doar sunt in concediu, pana cand se produce un declic declansator al evenimentelor ulterioare.
Reme (Ioana Dragos-Gajdo), le marturiseste sotului si prietenilor ei ca ea, printr-un gest de acum 25 de ani le-a decis, voluntar dar nu rau intentionat, destinele. Faptul ca in acel moment ea a ascuns cheile de la masina lui Vicente, a facut ca Pablo sa o conduca pe Laura acasa iar Vicente sa ramana cu Reme, si nu doar pentru o seara, ci pentru toata viata.
Pablo pomeneste, in treacat, ce ar fi daca pentru restul concediului ar face o schimbare, ca si cum Reme nu ar fi ascuns cheile masinii lui Vicente, si cuplurile ar fi ramas inversate. Scena musteste de acel “ce-ar fi fost daca“, Vicente are o izbucnire nervoasa, izbucnire incarcata din plin de reprosuri si regrete, Laura si Pablo se retrag politicos catre bungaloul lor, iar Reme adoarme pe ponton.
Ce-ar fi daca… Ce-ar fi daca oamenii ar veni la teatru si si-ar infige telefoanele in fund?”gandesc eu cu o ciuda aproape ucigasa, privind-o pe pensionara vietii cum se ridica din nou si isi reia discutia soptita, ascunsa dupa draperia de la intrarea in sala.
Ce-ar fi daca oamenii ar ajunge la timp la teatru si nu ar deranja ceilalti spectatori?”imi spun din nou privind taios catre un tinerel care se strecoara pe langa pensionara barfitoare, trece prin fata mea si a sotiei, se tranteste scarbit doua locuri mai in colo si incepe sa f..ta telefonul ala nenorocit a carui lumina imi deregleaza neuronul.
Ce-ar fi daca as reveni la scena?”imi zic, DIN NOU, privind cum Reme se trezeste din somn si…
Cretinoidul din stanga mea freaca telefonul cu o pofta tembela, dandu-si probabil check-in sau discutand cu vreo pitipoanca. Babaciunea e infasurata in draperie dar priveste totusi catre scena.
-Reme, mi-ai vazut cumva slipul cel rosu?
Paralizie totala! Tanarul din stanga mea, care tocmai vroia sa bea apa dintr-o sticla, sticla care sifonase prelung si enervant sub actiunea degetelor sale, isi uda camasa, ramanand cu sticla suspendata la nivelul gurii. Babaciunea barfitoare scapa telefonul pe jos si cauta sa-si ridice falca alungita involuntar inspre podea. Neuroana mea pune o mana la ochi, ca si cum de pe scena ar izbucni un focar puternic de lumina. Doua domnisoare ganguresc fericite la doua randuri mai in fata iar grupul de pensionari din dreapta forfoteste a revolta.
Pablo (Serban Borda) a aparut pe scena…GOL! Slipul ala rosu e de negasit. Surpriza lui Reme e infima pe langa surpriza spectatorilor care inghit”” cu galci scena petrecuta in fata lor. Cativa dintre pensionarii din dreapta noastra ar lua masuri dar, vorba aia, oricat ar masura… Babei din draperie ii curg balele la vederea “organului”de represiune iar tinerelul din stanga tasteaza ceva ce, precum am vazut cu coada ochiului, parea a fi: “Tocmai am vazut o p…a”.
Piesa se desfasoara cu repeziciune, precipitat uneori, prezentandu-ne un alt plan al desfasurarii evenimentelor. Un plan paralel, un “ce-ar fi fost daca” extrem de bine prezentat, cu banuieli, cu indoieli, cu crize si nelamuriri, cu surprize si pasiuni launtrice.
Reme constata cu stupoare ca Pablo i-a luat locul lui Vicente si, cand acesta din urma soseste impreuna cu Laura, laudandu-si cu aplomb reusitele sexuale din noaptea precedenta, banuieste ca totul ar fi o gluma. Intrand in ceea ce ea banuia ca e un joc, precum propusese deunazi Pablo, Reme trece prin momente grele, intelegand intr-un final ca gluma nu e gluma si ca, ceea ce i se intampla, e ceea ce trebuia sa fie daca ea nu ar fi furat cheile lui Vicente. Planul acesta paralel, dar diferit, se scurge incet catre un deznodamant pe care toti spectatorii il asteapta, pe care Reme il asteapta, agonizant chiar.
In momentul in care totul ar trebui sa revina la normal, cand Reme reface evenimentele din seara in care banuieste ca totul a luat-o razna, apare un al treilea plan, parelel primelor doua, un plan cu atat mai socant cu cat face concurenta acerba momentului de goliciune al lui Pablo. Un plan in care Laura ii declara amorul lui Reme. Am senzatia ca sunt prins intr-o spirala decisa de “ce-ar fi fost daca”, spirala care arunca pe scena o multitudine de planuri, de posibilitati din care noi am vazut doar a mia parte.
Lumina se stinge iar publicul uita sa aplaude. Nu, e gresit spus uita! Spectatorul e pierdut inauntrul sau cautand, fara voie, acele momente definitorii ale vietii sale. Inevitabil isi pune acea intrebare:
-Ce-ar fi fost daca?
Scena e din nou scaldata in lumina, aplauzele izbucnesc in sfarsit, baba telefonista e in picioare, tinerelul din stanga mea, la fel, pensionarii aplauda si ei cu aplomb. Piesa a fost una care ne-a dat de gandit multora dintre noi.
Eu ma bucur ca Serban Borda a aparut gol pe scena, dezvaluindu-si organul, caci din acel moment baba a renuntat sa vorbeasca la telefon, tanarul cel intarziat a fost absorbit de piesa, iar pensionarii si-au uitat foiala aceea enervanta. Poate ca batrana spera sa mai vada inca odata un organ tanar, poate ca tinerelul spera sa-i scrie pitipoancei sale ca “a mai vazut o p..a”, iar pensionarii sperau ca pot inca o data sa isi reia masuratorile… Se prea poate. Dar ar trebui ca, la fiecare piesa de teatru in momentele in care unui spectator ii suna telefonul, cand altul mananaca chipsuri sau cineva vorbeste ca si cu ar fi in autobuz, pe scena sa apara un actor, nu zic neaparat sa fie Serban Borda, in stermeleagul gol.
Nu zic ca acel moment a fost definitoriu pentru piesa. Nuuu! Departe de mine acest gand. Eu spun doar ca, din acel moment m-am bucurat sa pot urmari, nederanjat de nimeni si nimic, o piesa buna, o piesa care mi-a dat de gandit. O piesa decisa de:
-Ce-ar fi fost daca?
afis-cancun-370x525


Ploua cu galeata. Umbrela mea de un metru si jumatate in diametru de abia face fata. Intram in teatru si, dupa ce ne lasam paltoanele si umbrela la garderoba, ne indreptam inspre sala.
Gasim rapid randul XIII, locurile 16 si 17 si ne facem comozi. Neuroana mea e incantata ca are vizibilitate buna. Eu trec telefonul pe silentios. Asa se cade, nu? Sigur are sa fie careva caruia ii va suna telefonul in timpul piesei, iar eu ma voi enerva.
Se joaca piesa Cancun, piesa la care am tinut mortis sa ajung pentru ca la premiera am lipsit, rusine mie. Scena se intinde si peste primele randuri, intruchipand un ponton si o plaja, avand in spate un bungalou, de unde imi fac cu ochiul cateva decoratiuni. Oare cum as face sa pun mana pe lavoarul acela de piatra de pe peretele bungaloului?
“Stii ce, neuronule? Esti la teatru, lasa decoratiunile!”
Se aude soneria si un stol de persoane trecute de 60 de ani se revarsa in sala si ocupa locurile din dreapta culoarului. Constiinciosi si constiincioase isi opresc sonorul la telefoane si asteapta inceperea piesei.
Si incepe…
Ioana Dragos-Gajdo apare pe scena, fredonand o melodie, ce pare a fi un cantec de Craciun… Melodia naibii, zic eu, are sa-mi ramana stampilata pe neuron si-am s-o cant toata seara.
In dreapta, in mijlocul plutonului de pensionari, predomina foiala si agitatia.
“Ce mama prazului au astia?”
O batranica se ridica cu telefonul la ureche si incearca sa sopteasca cuiva ceva. Eu zic ca ala numa soptit nu e, ca prea inteleg tot.
-Is la teatru.
Se retrage tiptil pana langa draperia de la intrarea in sala de spectacol si, ca si cum ar fi fost pe scena nu in sala, isi continua discutia.
-Nu. Ioi. O murit!
“Cine-o murit?”
Ma uit in jur, nimeni “n-o” murit. Randul XII si XIII se intorc brusc catre ea si ii transmit, in soapta sau in gand, o zi a frigiderelor deschise. I-am trimis si eu, in gand, cateva kilograme de carne virtuala si m-am intors catre scena.
“Hei, cand au aparut Serban Borda si Petre Ghimbasan? ‘Tuz baba ma-tii cu telefonu tau cu tot.”
Piesa e despre doua cupluri aflate in vacanta in Cancun. Si vacanta asta de pe scena tinde sa se extinda si asupra spectatorilor. Personajele beau sampanie, sporovaiesc in voie, rad, se giugiulesc, doar sunt in concediu, pana cand se produce un declic declansator al evenimentelor ulterioare.
Reme (Ioana Dragos-Gajdo), le marturiseste sotului si prietenilor ei ca ea, printr-un gest de acum 25 de ani le-a decis, voluntar dar nu rau intentionat, destinele. Faptul ca in acel moment ea a ascuns cheile de la masina lui Vicente, a facut ca Pablo sa o conduca pe Laura acasa iar Vicente sa ramana cu Reme, si nu doar pentru o seara, ci pentru toata viata.
Pablo pomeneste, in treacat, ce ar fi daca pentru restul concediului ar face o schimbare, ca si cum Reme nu ar fi ascuns cheile masinii lui Vicente, si cuplurile ar fi ramas inversate. Scena musteste de acel “ce-ar fi fost daca“, Vicente are o izbucnire nervoasa, izbucnire incarcata din plin de reprosuri si regrete, Laura si Pablo se retrag politicos catre bungaloul lor, iar Reme adoarme pe ponton.
Ce-ar fi daca… Ce-ar fi daca oamenii ar veni la teatru si si-ar infige telefoanele in fund?”gandesc eu cu o ciuda aproape ucigasa, privind-o pe pensionara vietii cum se ridica din nou si isi reia discutia soptita, ascunsa dupa draperia de la intrarea in sala.
Ce-ar fi daca oamenii ar ajunge la timp la teatru si nu ar deranja ceilalti spectatori?”imi spun din nou privind taios catre un tinerel care se strecoara pe langa pensionara barfitoare, trece prin fata mea si a sotiei, se tranteste scarbit doua locuri mai in colo si incepe sa f..ta telefonul ala nenorocit a carui lumina imi deregleaza neuronul.
Ce-ar fi daca as reveni la scena?”imi zic, DIN NOU, privind cum Reme se trezeste din somn si…
Cretinoidul din stanga mea freaca telefonul cu o pofta tembela, dandu-si probabil check-in sau discutand cu vreo pitipoanca. Babaciunea e infasurata in draperie dar priveste totusi catre scena.
-Reme, mi-ai vazut cumva slipul cel rosu?
Paralizie totala! Tanarul din stanga mea, care tocmai vroia sa bea apa dintr-o sticla, sticla care sifonase prelung si enervant sub actiunea degetelor sale, isi uda camasa, ramanand cu sticla suspendata la nivelul gurii. Babaciunea barfitoare scapa telefonul pe jos si cauta sa-si ridice falca alungita involuntar inspre podea. Neuroana mea pune o mana la ochi, ca si cum de pe scena ar izbucni un focar puternic de lumina. Doua domnisoare ganguresc fericite la doua randuri mai in fata iar grupul de pensionari din dreapta forfoteste a revolta.
Pablo (Serban Borda) a aparut pe scena…GOL! Slipul ala rosu e de negasit. Surpriza lui Reme e infima pe langa surpriza spectatorilor care inghit”” cu galci scena petrecuta in fata lor. Cativa dintre pensionarii din dreapta noastra ar lua masuri dar, vorba aia, oricat ar masura… Babei din draperie ii curg balele la vederea “organului”de represiune iar tinerelul din stanga tasteaza ceva ce, precum am vazut cu coada ochiului, parea a fi: “Tocmai am vazut o p…a”.
Piesa se desfasoara cu repeziciune, precipitat uneori, prezentandu-ne un alt plan al desfasurarii evenimentelor. Un plan paralel, un “ce-ar fi fost daca” extrem de bine prezentat, cu banuieli, cu indoieli, cu crize si nelamuriri, cu surprize si pasiuni launtrice.
Reme constata cu stupoare ca Pablo i-a luat locul lui Vicente si, cand acesta din urma soseste impreuna cu Laura, laudandu-si cu aplomb reusitele sexuale din noaptea precedenta, banuieste ca totul ar fi o gluma. Intrand in ceea ce ea banuia ca e un joc, precum propusese deunazi Pablo, Reme trece prin momente grele, intelegand intr-un final ca gluma nu e gluma si ca, ceea ce i se intampla, e ceea ce trebuia sa fie daca ea nu ar fi furat cheile lui Vicente. Planul acesta paralel, dar diferit, se scurge incet catre un deznodamant pe care toti spectatorii il asteapta, pe care Reme il asteapta, agonizant chiar.
In momentul in care totul ar trebui sa revina la normal, cand Reme reface evenimentele din seara in care banuieste ca totul a luat-o razna, apare un al treilea plan, parelel primelor doua, un plan cu atat mai socant cu cat face concurenta acerba momentului de goliciune al lui Pablo. Un plan in care Laura ii declara amorul lui Reme. Am senzatia ca sunt prins intr-o spirala decisa de “ce-ar fi fost daca”, spirala care arunca pe scena o multitudine de planuri, de posibilitati din care noi am vazut doar a mia parte.
Lumina se stinge iar publicul uita sa aplaude. Nu, e gresit spus uita! Spectatorul e pierdut inauntrul sau cautand, fara voie, acele momente definitorii ale vietii sale. Inevitabil isi pune acea intrebare:
-Ce-ar fi fost daca?
Scena e din nou scaldata in lumina, aplauzele izbucnesc in sfarsit, baba telefonista e in picioare, tinerelul din stanga mea, la fel, pensionarii aplauda si ei cu aplomb. Piesa a fost una care ne-a dat de gandit multora dintre noi.
Eu ma bucur ca Serban Borda a aparut gol pe scena, dezvaluindu-si organul, caci din acel moment baba a renuntat sa vorbeasca la telefon, tanarul cel intarziat a fost absorbit de piesa, iar pensionarii si-au uitat foiala aceea enervanta. Poate ca batrana spera sa mai vada inca odata un organ tanar, poate ca tinerelul spera sa-i scrie pitipoancei sale ca “a mai vazut o p..a”, iar pensionarii sperau ca pot inca o data sa isi reia masuratorile… Se prea poate. Dar ar trebui ca, la fiecare piesa de teatru in momentele in care unui spectator ii suna telefonul, cand altul mananaca chipsuri sau cineva vorbeste ca si cu ar fi in autobuz, pe scena sa apara un actor, nu zic neaparat sa fie Serban Borda, in stermeleagul gol.
Nu zic ca acel moment a fost definitoriu pentru piesa. Nuuu! Departe de mine acest gand. Eu spun doar ca, din acel moment m-am bucurat sa pot urmari, nederanjat de nimeni si nimic, o piesa buna, o piesa care mi-a dat de gandit. O piesa decisa de:
-Ce-ar fi fost daca?
afis-cancun-370x525


Ai iesit de 1 Mai muncitoresc la iarba verde, mai mult uda, zic eu. Ai repetat aceeasi actiune si pe 2 Mai, doar si vrut sa te distrezi. Traiasca parlamentarii ca au dat liber!  Si de plouat tot te-a plouat. Sa iesi si pe 3 si pe 4? Grea intrebare.
Iti raspund eu. Nu iesi la iarba verde ca te ploua si racesti. Lasa gratarele de-o parte ca faci colesterol. Mai degraba hai la teatru. Aaaa, dar tu vrei sa mananci ceva si sa bei o bere. Inteleg! Nu te agita, stiu eu solutia. Alege teatrul de pub. Cum adica unde? In Stage! Stage este casa Teatrului Artemotion si daca esti oradean si nu stiai de Stage ar trebui sa te loveasca rusinea.

image

Bun, acum ca am stabilit ca vei merge in Stage, sa iti spun si ce poti vedea aici in acest sfarsit de saptamana. Maine seara, de la ora 7, poti vedea comedia romantica Buletinista cu Sebastian Lupu si Mirela Lupu. Eu am vazut deja de 5 ori aceasta piesa si nu pot decat sa o recomand cu caldura. Si daca nu ma crezi ramane doar sa vii ca sa te convingi.

image

Duminica, tot de la 7, se va juca geniala comedie 1000 de motive sa te omor varianta B, cu Sebastian Lupu si Richard Balint. Stai linistit ca nu te amenint, asa se numeste piesa. Pregateste-te de o portie buna de comedie pe paine, asezonata din plin cu improvizatie si… sa nu uiti sa iti inchizi telefonul cand incepe piesa, altfel ai pus-o daca iti suna in timpul piesei. Hai ca n-am vrut sa te sperii.
Apropo, berea e buna in Stage, pizza e delicioasa si atmosfera e fantastica. Asa ca vino si tu cu multa incredere, ca nu iti fac aceasta recomandare asa de florile marului. Ai sa te simti excelent.

image


O scena + doi actori + doua variante ale aceleiasi piese… pardon, trei variante + foarte mult talent = 1000 de motive sa te omor.
Un calcul matematic ciudat ati putea spune, mai ales ca vorba despre teatru, insa nu e asa. Lasand matematica de-o parte si concentrandu-ma doar pe latura pur artistica ajung tot la acelasi rezultat. Daca iau in calcul pasiunea cu care joaca cei doi actori si doza de efort artistic depus pe scena, ajung tot la acelasi rezultat.
1000 de motive sa te omor este una din piesele de rezistenta ale Asociatiei Artemotion, jucata de “n”+1 ori cu sala plina in clubul Stage – locul pe care Artemotion il denumeste casa. Da, jucata de fiecare data (“n”) cu casa inchisa. De ce am pus acel + 1 in acest calcul? Pentru ca, dupa fiecare reprezentatie a piesei, spectatorii ii asalteaza pe actori, ca intr-un interogatoriu devenit lait-motiv in Stage, cu intrebarea:
-Cand se va mai juca 1000 de motive sa te omor? Pentru ca vreau sa imi fac de pe acum rezervare.
Apare astfel certitudinea unui CASA INCHISA pentru reprezentatia urmatoare. Deci “n”+1 devine palpabil mai mult decat va puteti inchipui, incat in Stage a devenit un obicei sa se anunte, la cateva zile de la anuntarea unui eveniment viitor, ca rezervarile s-au inchis.
Oamenii vin sa vada 1000 de motive sa te omor pentru ca de fiecare data e altfel. O data pentru ca in variantele A si B actorii joaca pe rand cele doua personaje, lasandu-si amprenta adanc de tot asupra lor.
Richard Balint, in rolul patronului de cazino, rescrie notiunea de sef isteric si cu inclinatii paranoide, mereu gata sa scoata pistolul si sa impuste tot ce-i iese in cale, mai putin pe fratele sau. Sebastian Lupu, in rolul fratelui geaman si usor retardat(cei doi sunt bivitelini, sa fim intelesi), reuseste sa dea o si mai mare savoare si, totodata, amplitudine crizelor de nervi ale lui Richy.
Cand rolurile se inverseaza, in varianta B, Sebi joaca un patron dur, cu o privire care te ingheata, avand o voce care trece cu mult peste limta de sus a duritatii verbale. Comparandu-l cu Richy patronul care e un vulcan in plina eruptie distructiva, Sebi patronul iti da senzatia ca ceva periculos si apocaliptic zace latent in spatele fiecarei izbucniri nervoase. Pare gata sa sparga si sa rupa in bucati recuzita si totusi se concentreaza asupra lectiilor de “cum sa schimbi zarurile si cartile in cazino”. Lectii pe care fratele retard si gay, de asta data Richy, nu vrea sa le inteleaga, in lumea lui totul invartindu-se haotic in jurul unei axe total descentrate. Tachinarile la adresa publicului sau a unor persoane din public,pe care Richard le foloseste sunt sarea si piperul rolului pe care-l joaca, provocand uneori reactii neasteptate si, deasemenea, extrem de amuzante care atrag uneori piesa catre o imporvizatie subtila, inteligenta si de succes.
Si mai e si varianta C, in care publicul are dreptul sa ceara, in anumite momente, ca actorii sa schimbe rolurile intre ei. Cand e Richy patronul si Sebi fratele retard, cand invers. Nimic mai savuros si mai amuzant pentru public. De asemenea nimic mai plin de talent si incarcat de profesionism decat jocul celor doi.
Replicile se succed cu repeziciune, amplitudinea rolului creste, il vezi pe Richy scuipandu-i replicile in fata fratelui sau cand…din public cineva striga:
-SCHIMB.
-Ba Sebi, asa nu se mai poate! Ti-am zis sa nu le dai voie astora sa ne masacreze piesa. Tocmai mi-am intrat in rol, eram gata sa iau un Bafta pentru rolul asta…
Richy e in toane bune. Se ia putin de viata celui care a cerut schimbarea, il ameninta usor cu degetul si, in aplauzele si hohotele publicului, rolurile se schimba. Se reia totul cu cateva replici in urma. Pe nesimtite sala uita ca cei doi tocmai au schimbat rolurile, datorita felului impecabil in care actorii trag publicul dupa ei. De fapt actorii fac ce vor cu publicul. Ai senzatia ca e un joc de marionete. Reusesc sa starneasca intre spectatori anumite reactii, uneori cu vadita intentie,reactii pe care le folosesc cu abilitate, ba chiar abuzeaza de ele, aducand publicul in pragul de sus al amuzamentului. Telefonul, care nu a fost inchis la timp si suna in timpul piesei, e motivul perfect pentru a indrepta cu pofta ucigasa pistolul catre public. Posesorul telefonului se face mic, lumea rade, piesa continua. Urmatorul SCHIMB, cerut din public, se lasa cu amenintari.
-Deci nici eu nu pot lua un Bafta? Las’ ca vedeti voi! anunta Sebi cu falsa suparare.
Ceea ce fac Sebi Lupu si Richard Balint pe scena, in varianta C, e dovada vie a profesionalismului, a talentului si a spontaneitatii arhinecesare unei asemena reprezentatii. Publicul e ca o fiara cu zeci de capete cu dinti taiosi si avizi de sange si carne. Cea mai mica greseala petrecuta pe scena e prinsa din zbor si exploatata la maxim. O asemenea greseala nu e permisa cand joci cu publicul la picioarele tale si la propriu si la figurat. Pentru ca acelasi public iti poate face bucatele initiativa, care e una extrem de curajoasa, de a-l implica atat de mult in piesa pe care tu incerci sa le-o oferi, imaculata, perfecta.
Si totusi varianta C s-a jucat deja de multe ori si a avut un succes enorm. Varianta C a adus si spectatori pe scena, lasandu-le aparent fraiele hohotelor salii in mana. Spun aparent pentru ca nici o clipa, in decursul prezentei spectatorilor pe scena, Sebi si Richy n-au cedat initiativa si au stiut sa conduca subtil din umbra toate evenimentele. Varianta C a fost ceruta cu insistenta si iata ca revine inca o data pe scena din Stage pentru a pune din nou la incercare talentul, abilitatile de improvizatie si pofta de joc si joaca a celor doi actori.
Asadar 1000 de motive sa te omor, varianta C, revine pe data de 13 martie, la ora 19:00, pentru a face o noua demonstratie de comedie pura (sau dura), improvizatie inteligenta si spectacol de calitate. Imi cer cu insistenta prezenta (rezervarea) in sala (nu pe scena) inca de pe acum!
Va salut si va astept alaturi de mine pentru cele 1000 de motive sa te omor, VARIANTA C.
1000 de motive sa te omor